Reabilitarea zonei costiere a Marii Negre a devenit un subiect incendiar, cu investitii esuate si controverse care au marcat deceniile de studii si planuri. Pe o lungime de 250 de kilometri de plaja, eroziunea a diminuat suprafata disponibila pentru turisti, desi Romania a avut acces la finantari europene. Proiectele au intampinat obstacole, s-au desfasurat cu intarzieri, iar constructiile au fost criticate pentru aspectul lor anacronic, neprietenos cu natura.
Unul dintre cele mai mari proiecte de infrastructura din Dobrogea, de combatere a eroziunii costiere, a fost finantat in mare parte din fonduri europene, insa a starnit multe controverse. Constructiile au fost considerate anacronice si excesiv de artificializate, afectand peisajul natural.
Eroziunea provocata de curenții marini a dus la pierderea unor suprafețe de teren, inclusiv a unor plaje. Studiile realizate de Agenția Japoneză pentru Cooperare Internațională (JICA) si de mediul academic au aratat ca aproximativ 37% din lungimea țărmului românesc este afectat de eroziune, iar 43% este sensibil la acest fenomen.
Costul investitiilor in reabilitarea costiera s-a dublat de-a lungul anilor, ajungand la sume exorbitante. Proiectele au fost supuse unor corectii financiare de catre Comisia Europeana, iar criteriile de achizitie au fost criticate pentru favorizarea unor participanti.
In ciuda acestor probleme, au fost contractate noi tronsoane pentru reabilitare, cu costuri in continua crestere. Totusi, doar cateva dintre aceste proiecte au fost finalizate, restul fiind programate pentru exercitiul financiar urmator, cu fonduri alocate din alte surse.
Reabilitarea zonei costiere a Marii Negre a devenit astfel un exemplu al esecului investitiilor publice, cu fonduri europene risipite si rezultate discutabile. Autoritatile au fost criticate pentru gestionarea proasta a proiectelor, iar trecerea banilor de la un proiect neterminat la altul a generat intarzieri si cheltuieli suplimentare.
Leave a Reply