În decursul veacurilor, fortificația din Neamț care străjuia Valea Ozanei a cunoscut perioade de glorie și decădere, prima atestare documentară datând din timpul regelui Sigismund de Luxemburg. Se întâmpla la 2 februarie 1395, când regele ungar a asediat-o, într-un act emis de cancelaria acestuia menționându-se „Ante castrum Nempch“. Despre cetatea amplasată pe culmea Pleșu, deasupra orașului Târgu Neamț, se știe că a fost construită în timpul domniei lui Petru I (1375-1391), diverse lucrări fiind și-n vremea altor voievozi, între care și Ștefan cel Mare.
După moartea ctitorului, pe tronul Moldovei a urmat Ștefan I Mușat (1364-1399), sprijinit de dinastia Jagellonă, care a recunoscut, pe 6 ianuarie 1395, suzeranitatea poloneză. „Tratatul prevedea participarea domnului cu armele împotriva oricărui dușman al Poloniei, chiar și împotriva craiului Ungariei“, se arată în „Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor“, apărută în 2011.
Această înțelegere a provocat nemulțumirea lui Sigismund de Luxemburg, care a decis organizarea unei campanii militare. A început tot în prima lună a anului 1395, când maghiarii au declanșat invazia din direcția Cristuru Secuiesc – Pasul Oituz, în timp ce oastea principală, în frunte cu regele, a trecut în Moldova prin altă trecătoare, probabil cea de la Bicaz.
Sigismund de Luxemburg a ajuns la Cetatea Neamț, aceasta fiind asediată. Domnitorul a acceptat încheierea păcii, la 3 februarie 1395. În aceste condiții, împăratul a decis plecarea, neștiind că Ștefan Mușat acceptase doar formal încheierea ostilităților. Apoi, armata maghiară a fost surprinsă la 20 de kilometri de fortificație, la Hindău, actuala localitate Ghindăuani.
Era un loc îngust, între dealuri, numai bun pentru ambuscade, astfel că armata maghiară nu s-a putut desfășura, fiind sub tirul arcașilor moldoveni. În aceste condiții, a urmat retragerea către Transilvania.
Despre luptă sunt mențiuni în „Analele din Putna“ și în inscripția de pe piatra de pe mormântul lui Ștefan I Mușat, aflată în Biserica Domnească din Rădăuți: „Binecinstitorul domn al țării Moldovei, Ștefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, a împodobit mormântul acesta strămoșului nostru, bătrânul Ștefan voievod, care a bătut pe unguri la Hindov, a biruit pe Jicmont craiul unguresc la Hindov“.
Peste ani, Ștefan cel Mare avea să facă ample lucrări de întărire a zidurilor, construind patru bastioane și un pod sprijinit pe 11 piloni de piatră.
În aceste circumstanțe, în iulie 1476, fortificația a făcut față asediului întreprins de sultanul Mahomed al II-lea, după înfrângerea oștilor otomane la Podul Înalt, cu un an înainte. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cetatea va fi supusă unor distrugeri sistematice dispuse de turci și își încheie rolul administrativ și teritorial, la începutul secolului al XVIII-lea.
Alexandru Lăpușneanu, în a doua domnie (1564-1568), la solicitarea sultanului, a mutat capitala Moldovei de la Suceava la Iași și a fost obligat să dărâme construcții cu rol de apărare, „umplându toate cetățile de lemne, le-au aprinsu de au arsu și s-au răspîndit, numai Hotinul l-au lăsat, ca să-i fie apărătură dispre leași“, după cum arată cronicile medievale.
Totuși, câteva refaceri ale construcțiilor militare au fost făcute în mai multe etape de către Petru Șchiopul (în prima domnie, din anii 1574-1577) și Vasile Lupu (1634-1653). Cetatea Neamț i-a fost acestuia din urmă loc de refugiu pentru familie și averile sale, în timpul invaziei tătarilor din 1650. Peste câțiva ani, poruncă de la turci să dărâme fortificațiile a primit și Dumitrașcu Cantacuzino, în 1675. Într-un act se menționează: „Atunce au strâcat cetatea Sucevei și Neamțului și Hotinului“. Cronicarul Nicolae Costin scria: „Și punând lagum sub zidurile cetăților le-au aruncat din temelie. Numai cetatea Sucevei, neputând-o strica cu lagum au umplut-o cu lemne și cu paie, apoi le-au dat foc de au ars. Și astfel, slăbindu-i zidurile din pricina fierbințelei de tot mari s-a răspândit cetatea“.
Se mai spune că cetatea, prin anii 1800, era o ruină, localnicii folosind piatra pentru a zidi beciuri și case. „Ce de lucruri n-ar ști să povestească de-ar avea grai ruinele acestea! Când te gândești c-a fost atâta viață aici… Inimi care s-au iubit, ochi cari-au plâns, viteji care și-au vărsat sângele pe zidurile acestea“, scria Alexandru Vlahuță, în anul 1901.